Dincolo de moarte 4

Mi-am luat rucsacul și am plecat. Pe drum se lăsase o ceață deasă. Aproape că nu vedeai nimic. Soarele se băgase în norii negrii ca sufletul unei fantome... În spate simțeam că cineva mă tot urmărește. Mă uitam de multe ori să văd cine este, dar nimic. La jumatate de drum parcurs de la casa veche am simțit un vânt rece pe la gâtul meu și niște sunete ciudate. Cand m-am întors pentru ultima dată în spate și am revenit la drum. În față îmi apăru un om îmbrăcat în negru. Îmi zicea că mai am 79 de zile... Mi se părea cunoscut. Era omul care tocmai "M-a condamnat la moarte".
Mai târziu am ajuns la un sat foarte aglomerat. Eram o uriașă pentru acel sat. Oamenii aratau ca niște furnici numai ca erau oameni dar pitici. Munții pentru mine erau niște scaune. 
Când am ieșit din acel oraș am intrat într-un loc alb tot cu niște crăpături albe. Cerul era negru. Copacii începuse să prindă viața și erau mov, iar iarba era albastră. Era ciudat locul acela. Dupa 5 minute la marginea unui râu (era și el de culoare rozaliu) era un arbore pitic. Eu ma apropii de el mirată...
-Bună!....
-Ohhh, bună sau rea, ia-o cum vrei...
-Ce sa-ntamplat?!
-Sunt mic și nu prea știu ce să fac pentru acest oraș minunat?
-ORAȘ MINUNAT?!!!!???? Defapt da.... oraș minunat. Este frumos...
-Da, știu este frumos, dar sunt miiiiccc. Nu stiu ce să fac. Nu am multă putere.
-Nu fii trist. Ai să crești repede mare, crede-mă. Copăceii cresc foarte repede mari, îi zic eu cu încredere și bunătate.
-Serios? mă întreaba el cu niște ochi dulci.
-Da! Doar așteapta. Îti trebuie foarte multă apa. Și soare.
-Soare? Ce-i ala?!
-Nu mai contează, înseamnă ca ai nevoie doar de apă.
După ce am terminat discuția noastră, eu am plecat în continuare spre acea cheie.... sau ce zicea piticu' că este. Am mers ce am mers și îmi apăru o siluetă urâtă. Îmi zicea murmurând și zburând înconjorului meu "O iei pe un drum greșiiiit".
-Să mori tu! glumeam și eu asa...
-Să ce??????...... și m-a luat repede de gât.